Interviurile FRSah – Antologie – Interviu cu Maestra Internaţională Margareta Perevoznic, membru de onoare al F.R.Şah

Martie 2007
(interviu realizat de Dinu-Ioan Nicula)

1) Activitatea dvs. competiţională s-a împărţit între două importante centre şahiste : Ploieşti şi Iaşi. Mergând înapoi pe firul existenţei, în ce spaţiu vă plasaţi ca obârşie ?
M-am născut la Cernăuţi, într-o familie plină de diversitate culturală, tatăl meu fiind român, iar mama de origine poloneză; de altfel, cu bunica mea vorbeam doar în această limbă. Tot în copilărie am învăţat germana (mergând la Kindergarten) şi ceva ucraineană (de la o persoană care ne ajuta în casă).

2) Cernăuţi : câtă semnificaţie profund istorică !
Dar şi câtă durere, întrucât în 1940, la numai 4 ani, am fost brutal separată de părinţii mei (ca şi alţi copii din oraş) de către ocupanţii sovietici. Pe tatăl meu, deportat în Siberia, nu l-am mai revăzut vreodată. Mama a avut şi ea câţiva ani domiciliu forţat, la Irkuţk, după care s-a putut întoarce lângă mine. Eu am fost dusă într-un orfelinat sovietic din Cernăuţi, de unde bunica mea a reuşit, după câtva timp, să mă scoată şi ne-am refugiat în România, la familia fratelui mamei mele.

3) Primii paşi în şah cui îi datoraţi ?
Aş putea spune că domnului antrenor Borel Menas, care m-a remarcat înspre mijlocul anilor ’50, la Iaşi.

4) V-aţi afirmat vertiginos în anii ‘60 (campioană naţională în 1962; maestră internaţională din 1965; componentă a echipei medaliate cu argint la Olimpiada din 1966 de la Oberhausen; participantă la Interzonalul de la Subotica în 1967). Puteţi face o paralelă între atmosfera şahistă a acelor ani şi cea prezentă ?
Veneam dintr-o altă lume, în care toţi a trebuit să înfruntăm dificultăţile războiului. Se trăia mai greu, dar noi eram tineri şi sigur că acest lucru trage foarte greu în cumpănă, căci tinereţea e un lucru fantastic, prin entuziasmul său, care treptat se pierde. Aşa încât nu eu sunt cea mai în măsură să judec obiectiv şi să compar timpurile de atunci cu cele de acum.
Ţin să punctez un aspect: ştiam, totuşi, să respectăm nişte limite, de care acum mă tem că nu se mai ţine cont; de pildă, nu m-aş fi atins niciodată de caietul vreunei colege de pregătire, cu atât mai mult al unei antrenoare !

5) Care sunt concursurile la care ţineţi cel mai mult ?
Vedeţi, în prezent m-am dedicat aproape total picturii, aşa încât chiar amintirile sunt puternic influenţate de această pasiune. Ca atare, cele mai vii impresii le păstrez  de la Olimpiada desfăşurată în 1963 la Split, pe malul Mării Adriatice.  În acea toamnă extraordinară, cu soare blând şi culori fantastice, mergeam cu fosta campioană mondială Olga Rubţova (ea era arbitră, iar eu eram rezervă şi aveam mai mult timp) şi priveam schimbările mării în raport cu soarele, pe ţărmul calcaros. Am o anumită preferinţă pentru peisajele acvatice, fiind şi pasionată înotătoare. De asemenea, am admirat la Split împreună cu Rubţova (o persoană discretă, liniştită) ruinele amfiteatrelor romane şi muzeul sculptorului Mestrovic.

6) Dar la noi în ţară, care locuri v-au impresionat în chip deosebit ?
Am fost de multe ori la Băile Herculane, dar cu precădere reţin un an când făceam pregătire cu Ovidiu Foişor, în vederea Campionatului Mondial de juniori. După-amiaza mergeam, cu părinţii altor copii din cantonament, pe muntele Domogled. Într-o parte de munte era totul înflorit, pe când cealaltă parte era totul acoperit de zăpadă !
Mi-au plăcut de asemenea şi vacanţele pe Rarău, cu câinele meu Lola, la care am ţinut foarte mult.

7) Aţi amintit numele lui Ovidiu Foişor; cred că este elevul dvs. care v-a adus cele mai frumoase satisfacţii ca antrenoare, prin câştigarea titlului naţional în 1982.
Este chiar primul copil pe care l-am observat a avea ceva înclinaţii către şah, deşi a venit destul de târziu (în clasa a VI-a) la cercul de şah de la Casa Pionierilor din Iaşi (unde predam pe atunci şi unde el activa la cercul de turism). S-a dovedit a fi un elev foarte serios la şah iar pe de altă parte, mai târziu, un student strălucit (a fost şef de promoţie). Eu îl sfătuisem să continue şi activitatea profesională, căci sunt de părere că nu trebuie mizat totul pe şah, ci e bine să existe şi o preocupare paralelă, din care eventual îţi poţi extrage resursele de energie necesare şahului.

8) Mergeaţi dvs. în şcoli pentru a căuta tinere talente şahiste ?
Nu eu mă duceam la selecţie în rândul elevilor, ci la începutul anului şcolile veneau la Casa Pionierilor, unde împreună cu profesorii de acolo le prezentam diversele cercuri. Numărul de elevi pentru o normă era foarte mare (150), aşa încât am preferat să rămân plătită cu jumătate de normă, deşi lucram cât pentru normă întreagă. Pentru că-mi plăcea, am rămas acolo ani în şir.

9) Pe ce principii aţi mers în formarea micilor şahişti ?
Mi-am zis: trebuie să merg cu paşi mici, ca să nu dăunez. Am tins să-l fac pe copil să-i placă şahul. Dacă am reuşit, misiunea mea aproape că s-a încheiat, întrucât din acel moment el va şti să-şi caute singur resursele. Copilul nu trebuie să fie dependent de cineva (cum în general se întâmplă cu fetiţele care practică acest sport).
Pe de altă parte, am urmărit ca toţi elevii mei să înveţe bine la şcoală, altfel nu mai aveau ce căuta la mine la şah ! Această ambiţie a mea le-a folosit, inclusiv celor care s-au stabilit peste hotare (de exemplu Tudor Puiu).

10) Dar şi antrenorii trebuie să aibă o formare cât mai bogată…
Într-adevăr: de pildă, am realizat treptat că este indispensabilă, în procesul pregătirii copiilor, cunoaşterea psihologiei şi am început să dedic majoritatea timpului de studiu volumelor de specialitate (întrucât şah ştiam destul cât să-i învăţ pe copii). Apăreau şi pe atunci numeroase lucrări de psihologie, care au fost editate încă mult timp, până când psihologii au fost trimişi la aprozar… De mare folos mi-au fost şi întâlnirile cu regretatul academician ieşean Vasile Pavelcu, un erudit în domeniu.

11) Care este vârsta pe care o recomandaţi pentru începerea practicării şahului ?
Una foarte mică ! Spun aceasta gândindu-mă la reacţiile conştiente pe care le aveam eu la 4 ani, în acele situaţii dramatice, dintre care voi mai aminti una edificatoare: în decembrie 1940, înaintea serbării cu “Moş Gerilă”, una dintre educatoarele sovietice (care mă priveau cu o anumită compasiune, nu ştiu dacă tocmai milă, deşi fiind femei poate că o aveau) m-a chemat să-mi aleg dintre numeroasele încălţări pregătite ca daruri. Eu i-am răspuns : “Nu vreau nimic, daţi-mi înapoi doar ghetuţele mele !”

12) Cum ajungeau la dvs.  talentele şahiste aflate la o vârstă fragedă  ?
E interesant cum a început acest proces: de prin 1979 am avut, mult timp, o rubrică de şah la Radio Iaşi. La acest post exista o emisiune, “Perpetuum duminical”, realizată de dl.Ion Maftei, în cadrul căreia la un moment dat s-a lansat un concurs: cine reuşeşte să înveţe şah pe cât mai multe persoane. Aşa au ajuns să meargă în grădiniţe, pentru depistarea de talente, Vasile Manole şi Vladimir Danilov. Şi alţi elevi ai mei (de pildă Adrian Malanca) s-au ocupat de acest aspect, cel mai tânăr dintre ei fiind Lucian Filip, şi el fervent căutător de resurse pentru viitorul şahist.

13) Ţineţi să-l remarcaţi în mod deosebit pe dl.Manole (lăsăm cititorilor interviului surpriza de a-l recunoaşte într-o fotografie “ de epocă ” alături de Foişor, Navrotescu, Lupu, Aniţoaie sau Glodeanu!).
Da, dl. Manole este foarte activ şi rapid, cu o mare capacitate de muncă, umblă în toate şcolile şi toate grădiniţele, cu o deosebită eficienţă.

14) Aţi avut forme speciale didactice pentru copii ?
La Şcoala nr.22 am avut o clasă specială de şah la care au fost Iulian Sofronie, Vladimir Danilov, Ioana Morariu şi Diana Ignat. A trebuit să pregătesc fascicule de rezolvări, veneau într-o sală foarte mare, stăteau 2 ore, le dădeam voie să discute în şoaptă. Eram plătită doar ca antrenor, pentru că studiile mele superioare nu erau în domeniu (am urmat la Iaşi Facultatea de Filologie, secţia româno-rusă).

15) Aţi şi jucat împotriva propriilor elevi ?
Mai rar, pentru că e destul de greu, din două puncte de vedere: nu e plăcut să pierzi în faţa lor şi, dacă vrei să câştigi la ei, trebuie ca antrenor-jucător să ţii o parte din informaţii pentru tine, ceea ce eu n-am făcut. Este unul dintre motivele pentru care, de la un moment dat, am jucat numai în competiţiile pe echipe. La concursuri individuale, mergeam în Polonia, unde eram mereu invitată (inclusiv pentru faptul că în 1962 am câştigat Campionatele internaţionale ale acestei ţări); numai la Bydgoscz am fost vreo 15 ani la rând, inclusiv cu elevii !

16) În ultimul deceniu, paleta preocupărilor dvs. s-a schimbat radical…
Se apropia vârsta pensionării şi mă gândeam cu nelinişte ce se va întâmpla când această activitate sistematică va dispărea din viaţa mea. Astfel a trebuit să-mi îndrept atenţia către o preocupare paralelă şi, întrucât eram mai demult preocupată de desen, am luat timp de 1 an lecţii de pictură cu venerabilul profesor Ion Bălău. Cinci zile pe săptămână lucram, iar două zile mergeam la profesor.
Am surmontat astfel şocul pe care l-a reprezentat pensionarea, precum şi perioada de îndoieli asupra posibilităţilor mele. Am început atunci să şi expun, în cadrul cercului Ştefan Luchian de la Casa Armatei din Iaşi, unde mi s-a oferit o simeză. Cei din jur mă lăudau, dar lauda poate face atât de rău…

17) Ce amprentă personală aveţi ca pictoriţă ?
Am vrut să fac portret, pentru că atâţia ani am lucrat cu copilaşii, ajung să-i cunosc după ţinuta corpului în ce situaţie se află într-o partidă. Era păcat ca asemenea observaţii să se piardă ! Pe de altă parte, consider că mâna este mai expresivă şi mai greu de realizat decât mimica feţei, pentru că arată adevărul.

18) Arta plastică v-a oferit şi zone mai umbrite, pe lângă cele luminoase ?
Mi s-a părut curios că oamenii  din pictură nu prea vor să împărtăşească din experienţa lor, mai ales în domeniul culorii; eu în şah am fost de sinceritate maximă, întrucât copilul simte ipocrizia. De altfel, marele campion care a fost Lasker spunea că pe tabla de şah nu există minciună. Această sinceritate o păstrez şi în pictură. Oricum, n-aş fi putut face nici pictură şi nici facultate fără şah, iar în toate aceste domenii m-am bucurat de sprijinul soţului meu !
Aş găsi totuşi o justificare parcimoniei care se întâlneşte la nivel didactic în artele plastice: sunt lucruri pe care dacă nu le afli singur, te transformi într-un fel de papagal. Chiar şi la şah, cu memorarea tonelor de deschideri. Copilul poate să inventeze doar până pe la 15-20 ani şi dacă tu tocmai în această perioadă a vieţii nu-l laşi să se dezvolte liber (fie chiar cu riscul să greşească), când să o mai faci ?

19) În jurul căror factori motori din viaţa culturală ieşeană v-aţi mobilizat forţele artistice ?
L-aş aminti pe anticarul Dumitru Grumăzescu, de pe str. Lăpuşneanu, care face simpozioane, şezători literare, conferinţe, întreţinând o atmosferă sufletească deosebită. În anul 2000 m-a determinat să fac un portret al lui Eminescu şi, recitindu-i după vârsta de 60 de ani poeziile, m-am regăsit în fiecare cuvânt al lui. În minte mi-erau cuvintele “Căci cerul este tatăl meu, iar mumă-mea e marea” şi în acest spirit am realizat tabloul. Vreo 2 nopţi n-am dormit, fiindcă mereu găseam că mai e câte ceva de perfecţionat. Portretul a stat un timp la dl.Grumăzescu, acum s-a întors la mine, dar o să i-l dau, pentru că n-am cui să-l las…

20) Ce alte preferinţe culturale mai aveţi ?
Un Vivaldi ascultat într-un peisaj cu o cromatică încântătoare este de neegalat.

21) Care au fost prieteniile dvs. şahiste cele mai demne de amintit ?
Am admirat-o pe Maria Albuleţ, iar când am stat la Cozia i-am pictat nişte icoane. La o zi de Paşti i-am trimis o felicitare şi atunci am aflat că nu mai este, de la fiica ei cea mare, d-na Cristina Pogorevici (mama şahistei Andra Neacşu din  Ploieşti). I-am cerut nişte fotografii ale mamei sale şi am realizat un portret al Mariei Albuleţ, care a fost expus la unul dintre saloanele bianuale ale Asociaţiei noastre de pictură.
Ca persoană care mi-a fost apropiată, aş mai aminti-o pe Suzana Makai, care ştia să fie tranşantă şi să-ţi spună direct anumite lucruri. Amândouă fiind catolice, mergeam împreună la biserică de Paşti, dacă această sărbătoare era în timpul vreunui concurs.

22) Remarc credinţa care v-a caracterizat mereu.
Se regăseşte şi în preocupările mele prezente, fiindcă prin artă te apropii de divinitate, e ceva care-ţi scapă înţelegerii raţionale.

23) N-aţi rămas totuşi prea mult timp departe de şah !
După ce au trecut câţiva ani în care n-am mai vrut să ştiu de şah, am revenit şi am un elev pe care-l pregătesc, Carol Rameder, în vârstă de 8 ani. Aştept cu speranţă finala naţională de copii de la Amara pentru a-l vedea cum evoluează, indiferent de rezultat. Personal consider că în şah nu punctul este foarte valoros, ci suferinţa depusă pentru a-l obţine.

24) Până la urmă, care este principala calitate a unui antrenor ?
Capacitatea de a ierta. Dacă n-o ai, mai bine te laşi de această meserie.

Precizăm că opiniile exprimate aparţin în totalitate celor intervievaţi şi nu reprezintă la modul implicit punctul de vedere oficial al F. R. Şah.